Smerenie 2008 – Revansa punctelor pierdute

Din capul locului: Am facut bine ca am pregatit o revansa inainte sa postez un verdict referitor la acest vin.

Iata ce si cum: aseara m-am reintalnit la Cafeneaua de Presa cu Smerenie 2008 in compania lui Liviu Grigorica, a lui Cezar, Vali si a invitatilor la degustarea anuntata alaltaieri pe blog.

Smerenie 2008 astepta cuminte, in decantoare, aerisit cu o jumatate de ora inaintea degustarii, confruntarea.

Liviu Grigorica il toarna in pahare. Observ prima diferenta fata de 2007, foarte subtila insa: culoarea – un rubiniu intens cu reflexe magenta, foarte luminos, nu am sesizat purpuriul intens si nuanta mai intunecata a editiei din 2007, ceea ce m-a facut sa fiu foarte atent la ce urma sa spuna vinul, mai apoi:

Poftiti la un vin fiert!

E ger de crapa pietrele viscol, crivat, vijgalau?… Nicio problema, atata timp cat toate se petrec afara iar la tine in soba arde focul si dispui de: un aragaz functional, un litru de vin, niste zahar, scortisoara, cuisoare, mere si/sau coji de portocala

Vinul fiert, impropriu si derutant numit astfel, este la origini si in modul traditional al nemtilor un vin incalzit si condimentat cu diverse, in nici un caz unul dat in clocot sau spumuit precum supa de vita, ca la noi.

Fratii buni ai aromatei licori sunt grogul (ceai fierbinte in amestec cu rom, de care beau marinarii) si lunecoasa noastra tuica fiarta cu piper, care asemeni vinului se beau in scop medicinal, adica pentru a incalzi si intari organismul in timpul iernii si mai ales al muncilor grele in mijlocul gerului. Cu totii stim sa le preparam, cu totii visam sa le savuram cand ne intra frigul in oase, si totusi…

Smerenie, 2008. Alt an, alt vin

Aseara, la Bruno Wine Bar, m-am intalnit pentru prima data cu Smerenie 2008. Intalnirea a fost nabadaioasa, la propriu, ca o intrevedere cu administratorul blocului intr-o zi proasta, vinul trecandu-ma de la furie la indulgenta in doua faze distincte – una rece, alta calda.

Sa ma explic – Razvan, tipu’ de la bar, avea o sticla deschisa de sambata pastrata bine (cu dop de vacuum, in Eurocava, la temperatura corecta). Cer un pahar. Culoare: suspecta – rosu-oranj, bulion. Limpiditate – cam ca Dunarea la Centrala de la Cernavoda sau ca vinul de balcon uitat in soare cam o vara: tulburel, murdarel. Nas: odios: acru, deranjant, citrat, hiperacid. Gust: dezechilibrat, acru, astringent, cu ceva fructe de padure behaind timid pe langa agurida. Noroc ca n-a avut postgust… 68-69 de puncte, cu indulgenta.

Demential: Quinta de Lubazim, Douro, 2005, Portugalia

Un rege al vinurilor imbracat in haine de cersetor, o minunatie in stare lichida, un rosu fenomenal, fara de care pur si simplu nu se poate. Nu zic mai mult, ci-l las pe Radu Rizea sa-l descrie, cum numai el poate:

“Un portughez “fado”, cu toata tristetea fatalista si optimismul amar nascut din tragedie. Coacazele explozive din debut – chitare stridente care anunta ce va urma. Si urmeaza fructe uscate, fructe confiate, sange, carne cruda, tabac, piele, ciuperci, condimente, valuri de catifele grele, smoala de magiun si dulceata arsa. Un amestec dur si frumos, greu si seducator, ca o bacanta invelita in bijuterii asezandu-se tandru langa un opioman pe jumatate treaz.”

O betie cu… Croft!

Aseara m-am facut pulbere (la modul decent, altminteri, cu memorie intacta si abilitati neuromotorii neafectate de exces) la Absintheria Sixtina (Covaci nr 6) cu un foarte bun prieten (nomina odiosa, evident) si cu vechiul nostru amic, strugurele Pedro Ximenes, vinificat de asta data intr-un sherry alb, mai slab si mult mai racoritor decat Nectarul, despre care am scris la vremea lui, imbuteliat sub eticheta Croft Original.

Acest sherry mild, destinat mai degraba serilor fierbinti, de vara, este unul dintre cele mai populare din Marea Britanie, unde-l vezi la indemana pe raft in orice bar care se respecta.