Revin cu vin de week-end de la Braşov

Dacă orbul cu întrebarea a nimerit Brăila, degustătorul cu pasiunea a nimerit în week-end la Brașov – la cea mai recentă ediție a Good Wine, găzduită de orașul de sub Tâmpa. Recunosc că vizita la expoziție a fost un pretext de a scăpa de canicula paralizantă din București, însă tentativa a fost mai mult una apirațională decât o reușită în fapt, pentru că și aici, la orele prânzului, duminica, mercurul din termometre a urcat către 33 de grade Celsius – iar soarele a prăjit saharian pe toți acei care s-au încumetat să se deplaseze în strada Alexandru Vlahuță nr 10, locul de desfășurare a evenimentului.

Năucit, la propriu, de căldura toridă de afară, m-am bucurat realmente că expoziția a fost corect climatizată, dar, cum era de presupus, vizitatorii nu s-au călcat în picioare, alegând răcoarea împrejurimilor umbrite ale Brașovului, la iarbă verde, și o bere rece degustărilor de vin, oricât de tentantă ar fi sunat invitația la o astfel de întâlnire, în premieră în acest oraș. Cu toate că auspiciile vremii au fost departe de a favoriza un apetit pentru degustare, totuși, ajuns la Good Wine, am făcut minimul posibil: degustarea vinurilor albe (servite corect, har Domnului, adică bine răcite) cu care s-au pregătit expozanții. De roșii, cu toată bunăvoința, nu m-am putut apropia, știind că mă așteaptă un infernal drum spre casă, în mijlocul topeniei.

Și iată că, din punctul meu de vedere, vizita a fost încunată de succes – întâlnindu-mă aici cu câteva vinuri noi, excepționale, pe care vi le semnalez ca însoțitori de nădejde ai sezonului cald, pentru prietenii care nu știu de ce:

Există Shirazone! Syrah by Enira, 2007 – ediție limitată

Cu toții ați aflat de acum că Amarone este vinul vieții mele. Dar știți prea bine și cât de mult mă încântă un Shiraz bine făcut. Pentru că Amarone e puternic, adânc, misterios, complex și indicibil de lung, iar Shirazul e fructos, sprințar, deschis, onest, volubil și prietenos. Nu o dată am căzut în reverie imaginându-mi cum ar fi dacă… ar exista un Amarone cu oleacă de caracter de Shiraz, sau un Shiraz cu adâncimi abisale, de Amarone. Ca o Nicole Kidman, dacă vreți, cu carnația Monicăi Belucci, sau, după caz, un Richard Gere cu creierul lui Einstein…

Ei bine, aseară am avut privilegiul să-mi întâlnesc visul cu ochii. Un Shiraz (atât de Shiraz!) greu, lung, fructos, complex, evoluat și lucrat până peste limitele cunoscute la care se pretează acest soi, devenind, fără exagerare, un Shirazone, adică un Amarone cu gust de Syrah.

E vorba despre un vin, din păcate, epuizat. Un vin pe care mi l-aș cumpăra indiferent cât ar costa și la care m-aș închina ca la o icoană autentic făcătoare de minuni, pe care l-aș deschide, de fiecare dată, ca pe poarta unei catedrale. Pentru că Shirazul de la Enira (Dumnezeule, ce mai pot să facă bulgarii ăștia, că m-au năucit, vin după vin!) semnat de Marc Dworkin, este pe departe cel mai bun Shiraz pe care l-am băut în viața mea! Da, peste the Hedonist, peste Kilikanoon Covenant, și chiar peste Okanagan Estate, declarat doi ani la rând cel mai bun Shiraz din lume. Un vin pe care-l investesc cu cel puțin 94 de puncte!

De la Mecca la Horeca: despre întâiul meu vin făcut, nu bârfit!

N-aș fi crezut niciodată că cel mai fascinant lucru din lume va fi să scriu frumos… despre mine! Dar, s-a întâmplat ceva cu care chiar am de ce să mă laud, drept pentru care, iată, o fac – și vă cer iertare de pe acum celor care mă veți acuza, pe drept, de narcisism:). Aseară, la Ginger, am avut parte de un privilegiu rarissim: să schimb haina de critic de vin cu cea de wine-maker! Nu-i o glumă, e un adevăr ce va putea fi probat, cel mai probabil din toamnă, pe gustate, în locațiile HORECA, unde vinul făcut de mine va fi servit la mese, și pentru care voi putea fi eu însumi criticat, de data aceasta în calitate de autor!

Iată faptele:

La invitația domnului Rareș Marinescu – manager și partener al Societății de Promovare a Vinului – Domeniile Urlați, am răspuns in corpore comunitatea de bloggeri de vin din București (cu absența notabilă a prietenului nostru Mihnea Mironescu), Cezar (Vinul.ro), maeștrii Ioan T. Morar și Mircea Mihăieș, Dana și Ionuț Mihai, sub oblăduirea domnului Doru Pencea – cu misiunea asumată de a crea pentru Domeniile Urlați două vinuri cu destinația HORECA. Opțiunea lui Rareș a fost seducător de incitantă: să nu apeleze la specialiști pentru realizarea acestor vinuri, ci la un eșantion format din consumatori de calitate reuniți intr-un vox populi ad-hoc, care să-și facă, cu propriile lor mâini, din materialul Clientului, vinul pe care l-ar plăcea lor să-l bea.

La masă cu bunul Dumnezeu: Alma Tobia – Tinto de Autor – 2004

Ieri am trăit seara vieții mele. Cei mai buni prieteni – mai puțin Tavi – absență care a făcut, în spirit Zen, să nu mânii divinitatea cu un ceva cu totul perfect, mi-au făcut cea mai frumoasă surpriză dintre toate: au venit să mă vadă de peste mări și țări (sau din celălalt capăt al Bucureștiului, care, câteodată e chiar mai departe și mi-au oferit o întâlnire pe care au premeditat-o, în taină, de câteva săptămâni bune în cel mai drag loc mie din Centrul Vechi (da, la Bruno!), cu vinuri și un cadou de poveste, în avanpremiera celor 40 de ani pe care îi voi împlini la vară.

Pretextul întâlnirii a fost servit de Mihaela – o comunicare importantă cu iz de confidență la un pahar de vin – la care m-am prezentat fără ca măcar să bănuiesc că cel care va veni să mă servească la masă va fi, costumat corect, în ospătar, nimeni altul decât Alex Drăgoi, într-o vervă de zile mari!

Deci, pun-te masă! Am luat, de început, o Mustoasă rece și zbanghie, apoi un Novac – ușurel și sprințar. In pregătirea primei surprize a serii, am invitat în pahare un Cabernet al Cramei Oprișor din 2008, iar pe brânzeturile vechi a venit cadoul Mihaelei: Amarone Classico della Valpolicella al lui Casetta – aerat o oră, cât să-și dea drumul la nas și să ne bage în transă. Ca toate lucrurile (aproape) perfecte, și ăsta s-a isprăvit repede, drept pentru care a venit pentru sommelierul din mine provocarea provocărilor: ce dai, frate, după Amarone?

Făurarul roșu – DaVino, Roșu de Ceptura, 2008

Popular ca un actor de provincie la el acasă și prietenos ca un senator în campanie electorală, cel mai nou roșu de la Ceptura, semnat DaVino – cu etichetă marca Moisescu, se pregătește de asalt în Supermarket-uri la imbatabilul raport calitate-pret de sub 20 RON/butelie.

Măi, să fie, mi-am zis, când l-am gustat la Timișoara, imediat după fratele lui alb: avem un vin! Cupaj de mase (nu de masă!) din Cabernet Sauvignon, Merlot și Fetească Neagră (aceeași sfântă treime prezentă și în Regina balurilor autohtone – Cuvee Charlotte al lui Serve) acest roșu sub 20 RON e, într-adevăr, unul dintre vinurile românești pentru care merită să stai la coadă! Să fim bine înțeleși, nu e vreun Chateauneuf du Pape sau un Tignanello traficat la preț de țigarete fără timbru – e un roșu onest, vinificat bine, cu oarecare impetus și cu exact atâta buchet și post-gust să-l facă plăcut de la vlădică și până la opincă, la un grătar tradițional, pe iarba verde de week-end, cât și lângă chifteluțele marinate gătite de doamna din apartament în orice zi din timpul săptămânii.

Vinul acoperă, clar, o nișă după care plângem toți cei care cerem mai mult de la raft:  calitate peste medie, pe care să-l găsim oricând în supermarket și pe care să putem să-l cumpărăm fără să facem un credit de nevoi personale în prealabil. Și să ne placă să-l bem, de la două sticle în sus! Ei bine, ăsta-i vinul. Vox Populi, vox Dei: Să fie tare – Este! (14,3% alcool/volum). Să fie sec – E bine! (fără urmă de zahăr rezidual). Să aibă buchet – Are! (Fructe roșii și negre atât cât trebuie, o notă de gem de prune afumat, o țâră de piper negru și o înduioșare de vișină coaptă în post-gust). Să fie aspru – E! (vin nărăvaș, taninos, nu papă-lapte, numai bun de însoțit de o sârbă sau o brașoveancă). Și, pentru dumnezeu, să nu fie oxidativ – Nu-i!